Aprilie cu tristeti si miresme de primavara

Iata ca avenit si luna care este cea mai grea pentru mine…

Luna aprilie de ani de zile este o luna mohorata, trista si greu de suportat. Chiar daca in aceasta luna m-am nascut si ar trebui sa fie o luna a bucuriei, este cea in care cele mai negre lucruri mi s-au intamplat, luna cu cele mai mari tristeti, cu cele mai urate evenimente.

10, 17, 21… sunt doar cateva date din ani diferiti care au sapat adanc in sufletul meu si probabil niciodata timpul nu va vindeca aceste rani. Le tin minte, stiu ce purtam, stiu a ce mirosea, cum era vremea. De fiecare data era soare, copaci infloriti si petalele corcodusilor pluteau in aer ca o ninsoare cu fulgi mari, si se auzea zumzait de albine si cantec de pasari. Te intrebi cine poate fi trist cu atata frumusete in jur? Si totusi… durerile nu vin doar cand cerul se intuneca, cand vremea e mohorata precum ti-e sufletul. Sunt zilele in care l-am simtit mai aproape decat oricand pe Dumnezeu, cand ruga mi-a fost adevarata si nu doar din minte, ci din suflet.

Si 25… ziua mea. In ea se strang toate durerile, toate tristetile, toate clipele fara de sparanta si toata singuratatea lumii isi face culcus in sufletul meu. E ziua cand plang, cand imi dau voie sa plang de mila mea. E o zi a amintirilor dureroase, e o zi a fugii de mine si a abandonului. An de an ma chinui din rasputeri sa mi-o fac frumoasa, dar reuseste cumva amarul sa ma ia in brate si sa isi faca voia. Plang pentru copilul din mine, plang pentru femeia care a gresit, care a fost/este neputincioasa uneori, pentru cea care e obosita de viata si care de atatea ori e fara de sparanta. Imi plang neputintele, greselile, fiecare zambet pierdut, fiecare imbratisare care nu a mai venit, plang vocea tatalui ce nu am auzit-o vreodata, plang…

In ziua asta ma las in voie, ma las purtata de ganduri si nu ma mai impotrivesc, caci am invatat in ani ca lupta aceasta o tot pierd iar si iar. Daca imi bate la usa tristetea, o poftesc inauntru, ii dau un ceai si stam impreuna ca doar nu va ramane o vesnicie. Ne luam ramas bun si imi promite ca ne vedem la anul. Mai vine ea si alta data, dar nu sta mult, nu ne asezam sa ne privim ochi in ochi pe deasupra cestii pline cu tot ce ar fi putut sa fie si nu a fost, cu toate fricile, cu toate sperantele naruite… Vine, dar in treacat. De ziua mea e altceva, o las sa stea caci e si mai greu sa ma impotrivesc.

Gandeste-te la lucrurile frumoase din viata ta! Gandeste-te ca esti puternica! mi se spune. Da, de parca nu mi-a venit si mie aceasta idee mareata de a pune in balanta ce este bun si frumos cu ce e trist si dureros. Si da, intotdeauna ies pe plus pentru ca viata mi-a si dat, nu doar a luat. Dar ce sa vezi? Cu cat gandesc mai mult, ma frustrez si infurii mai tare. E frustrant sa vezi ca totul in jur e bine, ca visele s-au implinit, ca ar trebui sa fiu fericita, linistita, multumita si cu toate astea… eu nu sunt bine. Si cui sa ii spui? Pe ce umar sa te asezi? Cine sa poata intelege cand nici tu nu intelegi? De ca sa le fii povara?

Asa ca 25 aprilie este o zi de doliu… Aprilie e luna mea de doliu.
Bine ai venit!