Nu, nu sunt pregatita sa vorbesc foarte deschis cu voi despre tot ce am, tot ce e defect si nelalocul lui. Am perioade cand debordez de energie, putere, dorm foarte putin, muncesc foarte mult si fara pauza, sunt agitata, vorbesc tare si mult. Sunt perioadele care, daca nu ma baga in bucluc (am cumparat o data 30 de pulovere dintr-un sh online😂), as putea sa spun ca sunt cele mai bune. Din pacate corpul meu nu tine pasul cu cate as vrea sa fac, cu ce considera mintea mea ca e in stare.
E un moment cand corpul zice gata! mi-ajunge. Intra in stand-by. Dorm si dorm, si dorm…. E greu sa ma recuperez. Apoi mai sunt perioadele cand sunt bine. Asta e foarte confuz pentru mine. Starea de bine este ceva nedefinit, nefiresc. Oricare alta stare imi este cunoscuta si stiu in mare parte ce sa fac cu ea. Binele e ceva ce inca mi-e strain, imi produce anxietate, sunt in asteptarea a unei intamplari nefaste.
Starea de anxietate ma insoteste mai mereu. In partea mintii mele logice nu am motive de panica, frica, agitatie, dar oricate argumente caut, simt anxietatea in corp pana ajunge sa imi acapareze si gandirea.
Si mai este starea de acum. Asta e cea mai dificila. Totul in jur merge bine: copilul e cuminte, sanatos si are tot ce ii trebuie, stam la casuta din padure unde e superb, relatia cu A este grozava, planurile prind contur, lucrez de acasa si fac ceea ce imi place, suntem sanatosi si cu toate astea… eu nu sunt bine, sufletul meu nu e bine. Ceva nu este in regula. Nu functionez. Nu ma adun. Nu am randament. Am un nod in gat care nu dispare. Am ceata pe creier ( am folosit ieri o forfecuta pe care apoi nu reuseam deloc sa o gasesc. Pana la urma am gasit-o in sertarul cu lenjerie. Nu ma intrebati cum a ajuns acolo caci nu stiu). Am momente de tristete ca ajunge sa ma doara la propriu. Si totusi, si aceasta stare am invatat sa o manageriez, sa o fac sa dureze mai putin decat in trecut si in plus A a invatat si el cum sa imi fie alaturi, ceea ce e minunat. Cu toate acestea nu intotdeauna vreau sa il impovarez cu asa ceva. Toate astea sunt lucruri pe care le treci singur de cele mai multe ori. Copilul nu trebuie sa stie, sotul… ce rost are sa il chinui si pe el, prietenii au si ei greutatile lor si de cele mai multe oricum nu inteleg. Cand mi se spune gandeste pozitiv! Gandeste-te la lucruri frumose! Sa mori tu! Iaca la asa solutie miraculoasa nu m-am gandit. La dracu! Si cat de simplu era. Io proasta! Sau si mai grav: Eu nu am timp de asa ceva. Serios?! Vai! Nu stiam ca de lene si din lipsa de treaba sunt eu asa. Dimineata ma trezesc si imi zic: Pff! nu am ce face azi si mi-e prea lene sa fac ceva. Ma cam plictisesc. Ia sa fiu eu depresiva cateva zile ca tot am atat de mult timp liber. WTF!?
Stiu ce am… Am o definitie pentru asta. Am un tratament pentru asta. Insa, dragilor, nu sunt pregatita, nu am curaj sa o spun cu voce tare, sa o scriu aici. De data asta am simtit nevoia sa scriu, chiar daca poate nu am pus punctul pe I. Mi-am dat seama ca pana la urma blogul acesta este al meu, este pentru mine, este despre mine si nu trebuie sa fie doar despre fluturasi, albinute si despre cat de minunata este viata. Iar daca si voua va face placere sa ma vizitati, sa cititi, sa imi fiti alaturi e un bonus grozav.
Astazi… nu sunt bine. Dar am invatat, am descoperit ca nicio stare nu este eterna. Traiesc emotiile si le eliberez. Trecutul nu il pot schimba, cicatricile nu le pot ascunde mai ales de mine, asa ca invat sa accept. Cand incercam sa ii spun doctorului ca este un nonsens, cand il intrebam de ce dupa atata timp inca mai sunt perioade de astea, mi-a spus ceva ce mi-a placut si a adus un sens in toata confuzia asta. Totul este precum o rana veche ce s-a cicatrizat, dar care uneori, cand e vreme rece, urata, ne deranjeaza, ne doare in acel loc. Si ce facem? Acceptam, punem caldura, mangaiem si stim sigur ca vremea trece si durerea la fel. Nu avem cum sa ne impotrivim. Traim cu ea si invatam sa o amelioram. Poate candva nu va mai durea deloc sau poate din ce in ce mai putin, mai rar sau da, va durea de fiecare data la fel de tare cand va fi vreme urata. Logic. Asa e mai usor de acceptat. Nu mai lupt, nu ma mai impotrivesc, nu ma mai frustrez… las emotiile sa vina, le vad, dam mana, aflu cat de mari s-au mai facut sau poate mai mici… si le las sa treaca. Vietuiesc o perioada, fac cat pot, ce pot, daca pot, ma ascund in cochilie si apoi cand e aproape gata imi dau restart. Simt ca restartul meu e din nou aproape. 😌
Sincer? Habar nu am de ce scriu asta. Nici nu stiu daca voi continua. Inca ma macina ca ar putea citi cineva care ma cunoaste, care nu as vrea sa imi stie vulnerabilitatile, care m-ar putea judeca, care ar gandi urat despre mine, care s-ar bucura ca nu mi-e bine. Pe de alta parte stiu ca cel mai urat sentiment este acela sa crezi ca doar tu esti asa, ca esti defect, ca doar tu simti asa, ca esti singur. Nu! Nu suntem singuri, nu doar noi trecem prin asta! Sunt o multime de oameni care traiesc asa. Scriu pentru mine, pentru a ma elibera. Scriu pentru tine ca sa stii ca nu esti singur si ca niciuna din starile acestea nu dureaza o vesnicie. Am supravietuit. Si in continuare tin cu dintii sa supravietuiesc, trebuie, chiar daca sunt momente cand cred ca nu mai pot. Chiar daca sunt momente cand ma gandesc la crucea mea, pe care nu vreau sa scrie numele meu, datele mele ci atat: Am obosit…, cu litere de mana caligrafice, frumoase. Atat. Scriu pentru tine ca sa te incurajez sa cauti ajutor! Si din aceasta cauza, cand ma voi simti destul de puternica si curajoasa sa fiu vulnerabila in ochii vostri voi scrie. Si credeti-ma ca pentru mine vulnerabilitatea este ceva extrem de greu de aratat si da, imi trebuie multa forta, curaj si putere ca sa o arat.
Scriu si voi scrie pentru ca stiu ca sunt tare putini cei care o fac…
ArimsBlog 